tziff

Auzisem de la Andra si Adi de Kahlenberg, locul de unde se vede frumos Viena. Am pornit-o la drum azi pe al pranz. Vreme mohorata, ploaie si ceata. N-aveam nici o speranta de lumina buna de pozat, asa ca mi-am incercat norocul cu aparatul setat pe B/W, un obiectiv de 50mm si un filtru de warm pentru contrast. Cand am ajuns, dupa mai bine de o ora de umblat cu trei tipuri de transport public si pe jos, mi-am dat seama ca, daca privelistea nu a meritat osteneala, drumul a meritat din plin pentru fotografii. Pana la urma ela fel ca in viata: calatoria in sine e mai importanta decat decat a ajunge, nu? Pozele sunt in ordine cronologica.

Enjoy the ride.

Expozitia de fotografie va dura pana dupa 06 Decembrie 2009, iar tema abordata este cea a schimbarilor (mari, mici sau inexistente) din societatea romaneasca, in contextul electoral, la 20 de ani de la revolutie. Expunerea consta intr-un colaj de fotografii realizate in ultimii ani, impreuna articole din ziarul Adevarul, editiile din ‘89 pana in ‘92.

Deschiderea va avea loc in 19 Noiembrie ora 21:00, in Erin’s Pub, Bistrita.

Va asteptam

Atentie ! Acesta NU este un demers politic sau electoral!

Uită-te la mine. Ridică bărbia şi fixează-mi privirea. Acum spune-mi că voi trăi îndeajuns încât să apuc să-mi spun povestea. Spune-mi că voi învăţa să simt culorile în palmă la fel ca nevăzătorii, că voi trăi încă o dimineaţă răcoroasă în picioarele goale pe balcon, că-mi voi regăsi balonul roşu pierdut undeva în tr-un film din copilărie. Până la urmă… unde ne grăbim? Unii fluturi, trăiesc doar o zi şi nu se grăbesc. Ei ştiu că vine nopatea, că n-or să apuce să viseze, că n-or să plângă în somn. Că n-or să se mai trezească. Ştiu că le e dat să trăiască doar un răsărit şi-un un apus, o amiază şi poate-un miez de noapte.

Eu?…

Uneori mă simt… nu ştiu cum.

Zărim tabla ce ne anunţă că intrăm în Borşa,la timp pentru a prinde răsăritul de ora 7. După câteva minute de bâjbâială găsim palatul Banffy. Vrem să intrăm şi aflăm cu stupoare de la portar că palatul serveşte drept azil de nebuni: oameni în toată firea se plimbau de colo colo prin grădină fără a scoate un sunet. Unul intre ei se apropie de poarta alastră de lângă mine şi-mi cere ţigări. Îi surprind privirea goală, de om bonav şi mă ia cu fiori pe şira spinării. Mă retrag 20 de metri, scot aparatul şi încep să fotografiez, când unul dintre ei începe să strige: “Interzis fotografiatul! Fotografiatul interzis, fotografiatul!!”.

Noi, cei de afară, ne luăm unii după alţii ca maimuţele când vine vorba de ultima modă în materie de haine, gadgeturi, ideologii politice şi alte rahaturi, fară să cugetăm, aşteptăm cuminţi în faţa străzii goale şi a becului roşu de la semafor. Ne continuăm deriva în compromisuri sociale şi oprinii de doi lei, încercând să “ne integrăm”, speriaţi de faptul că am putea fi catalogaţi drept anormali şi aruncaţi peste gard. Apoi, ca o fatalitate, din dorinţa de a părea “mai normali” decât restul uităm să mai fim noi.

“La spitalul de nebuni este un gard care separă cele două tabere: cei dinăuntru cred că cei de afară sunt nebuni, iar cei de afară cred la fel despre cei închişi. Care are dreptate?” m-a întrebat odată un bătrân. Răspunsul veni imediat de sub mustaţa albă: “Cei de afară. Dar ştii de ce?” Am ridicat din umeri. “Pentru că e mai mulţi” spuse, cu un zâmbet ironic în colţul gurii.